Aceasta urmează a fi o recenzie cat se poate de personală, sau cum l-am perceput eu pe Kundera când l-am citit prima dată şi când am început să-l recitesc (azi-noapte).
Ieri am frunzărit bookblog.ro şi am descoperit o groază de recenzii foarte interesante (mi-au plăcut în mod special cele la Haruki Murakami – mă îndoiam caăau mai descoperit si alţii cat de faina este “În căutarea oii fantastice”. De asemenea cele la Marquez, dar despre el vreau să vorbesc altă dată).

Dar să nu divaghez prea tare. Prima dată când am citit Milan Kundera a fost într-a 9a, şi pot spune că nu a fost o alegere tare inspirată pentru momentul acela , având in vedere experienţa mea literara destul de restrânsa- “Viaţa e în altă parte” nu e una din cărţile care se lasă mai uşor descoperite, plus faptul că e incredibil de tristă. Bine, e scrisa după exilul la Paris şi presupun că despărţirea de Cehia nu a fost una uşoară.

Prima carte despre care voi vorbi insa acum se cheama “Insuportabila usuratate a fiintei” , my personal favourite. A fost publicata mai intai la Univers (editura la care au aparut de altfel majoritatea cartilor scrise de Kundera in ceha, inainte de editiile Humanitas arhicunoscute). Chestia asta i-a dat un feeling aparte. Am avut impresia, cand am citit-o, ca am in mana literatura unui disident, ca sunt acolo, in Praga.
Partea I – „Uşuratatea si greutatea” explica într-un fel titlul. Se pune problema mitului eternei reîntoarceri – „ o idee misterioasa cu care Nietzsche i-a pus în încurcătura pe mulţi filozofi : a gândi ca într-o bună zi toate acestea se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfârşit!” Ce legătura are mitul eternei reîntoarceri cu uşurătatea şi greutatea, veţi spune? Asta ne explică tot Kundera :” În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile.” Asta l-a determinat, se pare, pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este „cea mai grea povară – das schwerste Gewicht”.
Dar dacă eterna reîntoarcere e cea mai grea povară, atunci „vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor.”
„Şi atunci, ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea?” se întreabă Kundera. Se pare că Parmenide şi-a pus întrebarea asta, când a împărţit universul în doi poli contrari , unul pozitiv şi unul negativ. După el, uşorul e pozitiv, greul e negativ. Dar a avut el dreptate? Asta urmează s-o deducă fiecare după lectura cărţii.
Personajul principal este un chirurg ceh, Tomas, din Praga. Evenimentele sunt declanşate de întâlnirea lui (marcată de 6 coincidenţe deosebit de interesante) cu o chelneriţă dintr-un alt oraş, cu care până la urmă rămâne definitiv.
Ar fi multe de spus despre Tomas şi mai ales despre concepţiile sale cu privire la dragoste şi sexualitate. Pe alocuri seamănă cu alte personaje kunderiene, prin ideea că infidelitatea nu e un lucru greşit (infidelitatea bărbatului, evident), contează doar la cine te întorci până la urmă, sau, după cum zice Kundera, cine îşi pune amprenta pe memoria ta poetică. Ce m-a mirat pe mine este faptul ca am ajuns sa accept, ba chiar sa fiu de acord cu ideea asta : contează cine te afectează într-un anumit mod mai presus de sexualitate, prietenie, etc , contează la cine te întorci (idee pe care am regăsit-o, în alt context, şi în „Valsul de adio”.)
Tomas rămâne cu Teresa, în care vede „un copil pe care-l scosese dintr-un coşuleţ de nuiele stropit cu smoală şi-l aşezase pe ţărmul patului său.” El nu renunţă însă la restul femeilor din viaţa sa anterioară întâlnirii cu chelneriţa din micul oraş de provincie – în special pictoriţa Sabina, care are un rol destul de important în carte, îi e rezervat aproape un capitol întreg. Chestia asta bineînţeles că o zdruncină destul de tare pe Teresa, fapt ce declanşează un flashback destul de important: aflăm despre copilăria Teresei, despre obsesia ei de a „încerca să se vadă prin trupul ei.”
„Dar nu vanitatea o atrăgea spre oglindă, ci uimirea de a-şi descoperi propriul eu. Uita că în faţa ochilor săi se afla tabloul de bord al mecanismelor trupeşti. Credea că-şi vede sufletul, ceea ce i se înfăţişa sub trăsăturile ei…Vedea în oglindă expresia fidelă a firii sale.”
Toate acestea se desfăşoară pe fundalul Primăverii de la Praga (1968), evenimente la care Kundera a participat activ, alături de alţi intelectuali cehi, de exemplu Vaclav Havel. Sovietizarea şi ocupaţia comunistă a ţării aduce cu sine pierderea postului de chirurg pentru Tomas, care ajunge spre final spălător de geamuri, bucurându-se în această ipostază de o extraordinară viaţă extraconjugală, de care până la urmă se simte obosit.
Ce ar mai fi de spus? Firul central al carţii e povestea legăturii dintre Tomas şi Teresa , dar importantă e şi perspectiva Sabinei. Pictoriţă, după Primăvara de la Praga emigrează la Geneva. Ni se relatează o scurtă legătură cu un profesor universitar elveţian, Franz şi incompatibilităţile dintre cei doi , realizate sub forma unui mini dicţionar : parerile absolut contrare ale celor doi despre femei, întuneric şi lumină, frumuseţea New York-ului etc.
Partea a şasea a cărţii o găsesc extrem de inedită – începe cu povestea morţii fiului lui Stalin, Iakov, într-un lagăr de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial. Să poţi face o legătură între fiul lui Stalin, divinitate şi căcat (da, aţi citit bine), şi totul să fie extrem de logic, firesc şi deloc trivial, asta mi se pare o realizare. Câţi scriitori ar reuşi treaba asta?
Spre sfârşit, un alt fragment interesant mi se pare întâlnirea din Cambodgia la care participă Franz, care naşte o altă discuţie pe tema kitschului (despre care Sabina are , cu cateva pagini înainte, o definiţie cat se poate de nimerită : „În împărăţia kitschului domneşte dictatura inimii…Kitschul dă naştere pe loc la două lacrimi ale înduioşării: ce frumos e să vezi nişte copii alergând pe iarbă!
A doua lacrimă spune: ce frumos e să te înduioşezi o dată cu întreaga omenire, la vederea unor copii alergând pe iarbă!
Abia a doua lacrimă are darul să facă din kitsch adevăratul kitsch. Înfrăţirea tuturor oamenilor pe această lume nu va putea fi întemeiată decât pe kitsch.”

Ce mi-a adus în plus această a doua lectură faţă de prima de acum….4 ani? Mi-a confirmat faptul că Milan Kundera merită citit, nu atât ca lectură de paradă (la un moment dat ţin minte că era la modă să fi citit, de exemplu „Viaţa e în altă parte”, aşa cum e la modă tricoul cu Che Guevara sau anticomunismul de formă, fără nici un fel de cunoştinţă asupra problemei faţă de care eşti anti.) cât pentru viziunea absolut insolită asupra dragostei şi oamenilor în general. Pentru asta îl apropii de Marquez, sunt singurii unde am întâlnit percepţia asta minunată asupra dragostei.