dubose Leute, ubercool Musik

Aseara pe la 19:30 am fost anuntata inopinant ca se desfasoara la mnac o chestiune foarte faina numita “Rokolectiv”, editia 2008. Chestiunea e ( a fost?) un festival de muzica electronica & visual arts, in caz ca n-ati vazut afise prin oras, aflati ca, din umilul meu punct de vedere, e pentru ca a fost anuntat in locuri mai selecte, de exemplu pe last fm sau pe net, aici.

Toate bune pana acum. Tot inopinant si fara prea multe deliberari ma decid sa ma duc, dupa ce primesc indicatii pretioase cu privire la mnac ( si faptul ca nu e mnar cu care il confundam, shame on me) , ca de exemplu ” cu metroul la unirii si apoi vezi a doua cladire din lume” sau “mergi pe victoriei, trebuie sa dai de el”( alta sursa). Casa poporului, right? Can’t miss it, right? Ei bine, I did. Si m-am invartit nitel, pana cand am zarit-o. Mda, intr-adevar e mare, ok, recunosc.

Si cat de mare e nu mi-am dat seama pana cand n-a trebuit sa-i dau ocol… Da, e chiar mare. Pe aceasta cale imi exprim sincerele multumiri domnilor jandarmi, gardieni sau ce sunt dansii ( cei de stau si pazesc intrarile) pentru indicatiile si mai pretioase si bunavointa aratata. Aflati ca nu e a 3a intrare de pe 13 Septembrie, ci a4a !, asta daca o pui si pe cea care e de fapt o pseudo-intrare, caci poarta era incuiata temeinic. N-am verificat, de teama sa nu declansez vreo alarma…

Dar sa revenim la chestiunea in cauza. Ma decid eu la orele 20:00 sa ma duc, tinand cont ca incepuse la 19:30… pe la 20:35 eram la cismigiu, si la orele 21:10 am ajuns triumfator la mnac. Iata ca se descurca si provincia.

Mi s-a zis ca e plin de “dubiosi”. Eu, neinvatata cu slang-ul local, de oameni-mergatori -la -chestiuni dintr-acestea, am presupus ca dubiosi chiar inseamna dubiosi. Dar nu, dubiosi inseamna dubiosi….dar in sens bun. Adica, imaginati-va oamenii pe care ii vedeti in green hours ( chiar era un tip pe care l-am vazut des pe-acolo), undeva la puterea a 3a…. crezi ca esti pe trend? du-te la o chestie de genul asta si plangi.

Bine, din cate am observat eu, si cum s-a constatat si de catre altii, erau si “pusti” veniti aiurea, mai mult de brandul evenimentului decat de muzica. Nu m-am simtit caci eu habar n-aveam nici de eveniment nici de muzica, tot ce stiam e ca va canta un anume Daedelus, ( link courtesy of person who told me about the event) care e in cardasie si el cu Ninja Tune. Nu putea deci decat sa fie de bine. Si intr-adevar, a fost brilliant, recunosc ca n-am prins de la inceput ( adica am ajuns de la a 3a formatie, Planningtorock, care de altfel a fost faina, desi cam prea… chestia de pe cap si proiectiile m-au derutat putin. ok, experimental, dar… asa sunt eu clasicista, damn it), dar de la orele 21:10 si pana la 01:30 a tot tinut, si probabil o mai fi tinut si dupa ce-am plecat, dar nu mai puteam de oboseala.

Ceilalti tipi pe care i-am prins, Khan of Finland (ii gasiti tot pe site-ul festului), au cantat extrem de misto, dar din nou am fost derutata de tipul cu cap de iepure de pe scena care facea o coregrafie foarte …. nu gasesc un cuvant pentru ce facea. A fost putin weird. Dar cum ziceam, eu nefiind nici macar apropiata de trend ( si nu trendul ala mainstream, ci trendul ala de care nici macar nu stii daca nu mergi la chestii de genul), iar oamenii de-acolo fiind cu 6 luni inaintea lui, perceptia mea asupra evenimentului a fost una extrem de deformata.

La sfarsit au fost doi tipi ( care au cantat impreuna, desi erau tipariti pe 2 randuri in brosurica de program), Jean Jacques Perrey si David Chazam. Acest JJP a inventat undeva prin anii ‘50 prima varianta de sintetizator, si a inceput sa faca muzica electronica… si de-atunci l-a incantat pe Dali, a lucrat cu Django Reinhart si Edith Piaf… Din pacate, dupa Daedelus, s-a cam dus atmosfera si lumea. Au ramas in proportie majoritara cei care abuzasera de Carlsberg-urile de 330, si pot sa spun ca mi-a parut rau pentru tip… adica, sa canti la 79 de ani in fata un public cam neinteresat… e o treaba cam trista. De altfel a fost chiar fain, daca n-as fi fost atat de obosita probabil ca as fi apreciat mai mult.

Si dat fiind faptul ca I got a free ride home, a fost chiar o seara reusita. Si sa nu uit compania placuta si nemeritat de amabila cu mine ( careia ii recomand sa vada “Le Scaphandre et le Papillon”, daca nu l-a vazut deja, fiind prinsa pe nepregatite la intrebarea cu filmele vazute recent.)

 

Doua zile in Paris, inainte de rasarit si inainte de apus intr-un tren spre Viena

Nina Simone – Just in time

La cererea infocata a publicului extrem de select, cu gusturi alese (vezi jim? ) ma avant intr-o tripla cronica de film. Si, cum e 8 martie, am ales 3 filme nemaipomenit de faine, ce au ca subiect love & relationships. Caci, nu-i asa, it eventually all comes down to that.

Doua viziuni diferite, dar complementare asupra temei de mai sus. Before Sunrise& Before Sunset (le voi discuta as a whole, veti vedea de ce) sunt o versiune usor romantata, mai “de arta”, mai idealiste si mult mai poetice. 2 Days in Paris e mult mai realist, ceva mai amuzant, dar iti lasa un gust mult mai amar dupa vizionare (if you ask me).

N-o sa insist pe plot, pentru asta aveti imdb. Before Sunrise incepe intr-un tren spre Viena, unde se intalnesc Julie Deply si Ethan Hawke. Mie nu-mi place Ethan Hawke, iar aici e de-a dreptul respingator (ca aspect fizic). Dar daca puteti sa treceti peste asta, o sa descoperiti poate, cum am descoperit si eu, ca e un actor deosebit de bun. Extrem de surprinzator. Julie Delpy e geniala, absolut geniala.

Revenind. Se intalnesc ei in tren, au o discutie revelatoare (care ni-i prezinta cu bune, cu rele, pe scurt) si vine momentul in care Ethan Hawke (Jesse, american venit in Europa – mai precis la Madrid – ca sa-si viziteze prietena plecata acolo cu bursa, prietena de care se desparte, ajungand sa viziteze Europa by train – cu europass, cea mai ieftina varianta) trebuie sa coboare: trenul ajunge in Viena, de unde are avion spre State peste 14 ore. Desigur ca nu ii convine sa se desparta definitiv de Julie Deply (la cat de frumoasa e, nici mie nu mi-ar conveni) asa ca ii propune sa-l insoteasca in Viena, pana a doua zi dimineata.

“Actiunea” se petrece deci intr-un interval de cateva ore, de dupa-amiaza pana a doua zi dimineata. Hence the title, Before Sunrise. Am bagat actiunea intre ghilimele pentru ca nu e traditionalul plot al unui film de dragoste. E pur si simplu o lunga plimbare prin Viena, insotita de o lunga discutie intre J.D si E.H. Discutia asta face tot filmul.

Toata stima mea scenaristului, a stiut sa faca un dialog extrem de inteligent : se vorbeste de la subiecte precum “parinti, familie, etc” pana la reincarnare, dragoste, Dumnezeu, prejudecati….si lista poate continua. E absolut savuros. Love-story intelectual, idealist, uber-romantic dar fara sa fie fie siropos.

Facem un salt de ~ 90 de minute si ajungem la sfarsit. Dimineata, el o conduce pe ea la trenul spre Paris (am uitat sa mentionez, ea e frantuzoaica), unde isi promit ca se vor revedea in Viena peste 6 luni. Fara schimb de adrese, etc. Doar cele 14 ore petrecute in Viena.

Se ia deci traditional love-story, se schimba pe-aici pe-acolo, prin punctele esentiale, si iata filmul. Am citit pe imdb ca unii oameni au empatizat cu povestea, se pare ca s-a intamplat si altora sa-si intalneasca marea dragoste in tren prin tari straine, dar dincolo de intruziunile in viata reala, filmul e irepetabil. Trebuie sa recunoastem, nu vom fi nici Julie Deply, nici Ethan Hawke, nu vom avea (probabil) niciodata o discutie asemanatoare cu cineva.

Before Sunset e continuarea. V-ati prins. Actiunea se petrece inainte de apus, in Paris de data asta. Dupa 9 ani, Ethan Hawke lanseaza o carte in care povesteste, se pare, experienta din Viena. Julie Delpy vine la lansare, se intalnesc, isi petrec din nou ziua plimbandu-se, caci pe seara E.H are avion inapoi spre State. How typical of him.

Faimoasa intalnire de peste 6 luni in Viena nu mai avusese loc after all (va las pe voi sa vedeti de ce), si, cum nu facusera schimb de adrese, etc, nu s-au putut contacta. E.H., acum casatorit si cu copil. J.D., cu un prieten fotograf (prietenul ideal pentru ca nu era mult timp pe-acasa). Fiecare cu o viata separata, bine delimitata, care nu ii defineste.

Zice E.H la un moment dat despre casnicia sa : “I feel like I’m running a small nursery with someone I used to date.” Cred ca asta spune totul. Din nou, dialogul genial. Ajung in final la probleme mai delicate :cat de groaznica e viata fiecaruia fara celalalt. Cum s-au ratat din punct de vedere emotional, prin faptul ca nu au continuat ce incepuse in Viena.

J.D il invita la ea pe E.H. Vine momentul cand el ar trebui sa plece spre aeroport, sa prinda avionul. Dar nu pleaca. And so it ends, pe fundal de Nina Simone – Just in time.

Despre 2 Days in Paris cu alta ocazie.

 

Recitind Milan Kundera

Aceasta urmează a fi o recenzie cat se poate de personală, sau cum l-am perceput eu pe Kundera când l-am citit prima dată şi când am început să-l recitesc (azi-noapte).
Ieri am frunzărit bookblog.ro şi am descoperit o groază de recenzii foarte interesante (mi-au plăcut în mod special cele la Haruki Murakami – mă îndoiam caăau mai descoperit si alţii cat de faina este “În căutarea oii fantastice”. De asemenea cele la Marquez, dar despre el vreau să vorbesc altă dată).

Dar să nu divaghez prea tare. Prima dată când am citit Milan Kundera a fost într-a 9a, şi pot spune că nu a fost o alegere tare inspirată pentru momentul acela , având in vedere experienţa mea literara destul de restrânsa- “Viaţa e în altă parte” nu e una din cărţile care se lasă mai uşor descoperite, plus faptul că e incredibil de tristă. Bine, e scrisa după exilul la Paris şi presupun că despărţirea de Cehia nu a fost una uşoară.

Prima carte despre care voi vorbi insa acum se cheama “Insuportabila usuratate a fiintei” , my personal favourite. A fost publicata mai intai la Univers (editura la care au aparut de altfel majoritatea cartilor scrise de Kundera in ceha, inainte de editiile Humanitas arhicunoscute). Chestia asta i-a dat un feeling aparte. Am avut impresia, cand am citit-o, ca am in mana literatura unui disident, ca sunt acolo, in Praga.
Partea I – „Uşuratatea si greutatea” explica într-un fel titlul. Se pune problema mitului eternei reîntoarceri – „ o idee misterioasa cu care Nietzsche i-a pus în încurcătura pe mulţi filozofi : a gândi ca într-o bună zi toate acestea se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfârşit!” Ce legătura are mitul eternei reîntoarceri cu uşurătatea şi greutatea, veţi spune? Asta ne explică tot Kundera :” În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile.” Asta l-a determinat, se pare, pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este „cea mai grea povară – das schwerste Gewicht”.
Dar dacă eterna reîntoarcere e cea mai grea povară, atunci „vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor.”
„Şi atunci, ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea?” se întreabă Kundera. Se pare că Parmenide şi-a pus întrebarea asta, când a împărţit universul în doi poli contrari , unul pozitiv şi unul negativ. După el, uşorul e pozitiv, greul e negativ. Dar a avut el dreptate? Asta urmează s-o deducă fiecare după lectura cărţii.
Personajul principal este un chirurg ceh, Tomas, din Praga. Evenimentele sunt declanşate de întâlnirea lui (marcată de 6 coincidenţe deosebit de interesante) cu o chelneriţă dintr-un alt oraş, cu care până la urmă rămâne definitiv.
Ar fi multe de spus despre Tomas şi mai ales despre concepţiile sale cu privire la dragoste şi sexualitate. Pe alocuri seamănă cu alte personaje kunderiene, prin ideea că infidelitatea nu e un lucru greşit (infidelitatea bărbatului, evident), contează doar la cine te întorci până la urmă, sau, după cum zice Kundera, cine îşi pune amprenta pe memoria ta poetică. Ce m-a mirat pe mine este faptul ca am ajuns sa accept, ba chiar sa fiu de acord cu ideea asta : contează cine te afectează într-un anumit mod mai presus de sexualitate, prietenie, etc , contează la cine te întorci (idee pe care am regăsit-o, în alt context, şi în „Valsul de adio”.)
Tomas rămâne cu Teresa, în care vede „un copil pe care-l scosese dintr-un coşuleţ de nuiele stropit cu smoală şi-l aşezase pe ţărmul patului său.” El nu renunţă însă la restul femeilor din viaţa sa anterioară întâlnirii cu chelneriţa din micul oraş de provincie – în special pictoriţa Sabina, care are un rol destul de important în carte, îi e rezervat aproape un capitol întreg. Chestia asta bineînţeles că o zdruncină destul de tare pe Teresa, fapt ce declanşează un flashback destul de important: aflăm despre copilăria Teresei, despre obsesia ei de a „încerca să se vadă prin trupul ei.”
„Dar nu vanitatea o atrăgea spre oglindă, ci uimirea de a-şi descoperi propriul eu. Uita că în faţa ochilor săi se afla tabloul de bord al mecanismelor trupeşti. Credea că-şi vede sufletul, ceea ce i se înfăţişa sub trăsăturile ei…Vedea în oglindă expresia fidelă a firii sale.”
Toate acestea se desfăşoară pe fundalul Primăverii de la Praga (1968), evenimente la care Kundera a participat activ, alături de alţi intelectuali cehi, de exemplu Vaclav Havel. Sovietizarea şi ocupaţia comunistă a ţării aduce cu sine pierderea postului de chirurg pentru Tomas, care ajunge spre final spălător de geamuri, bucurându-se în această ipostază de o extraordinară viaţă extraconjugală, de care până la urmă se simte obosit.
Ce ar mai fi de spus? Firul central al carţii e povestea legăturii dintre Tomas şi Teresa , dar importantă e şi perspectiva Sabinei. Pictoriţă, după Primăvara de la Praga emigrează la Geneva. Ni se relatează o scurtă legătură cu un profesor universitar elveţian, Franz şi incompatibilităţile dintre cei doi , realizate sub forma unui mini dicţionar : parerile absolut contrare ale celor doi despre femei, întuneric şi lumină, frumuseţea New York-ului etc.
Partea a şasea a cărţii o găsesc extrem de inedită – începe cu povestea morţii fiului lui Stalin, Iakov, într-un lagăr de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial. Să poţi face o legătură între fiul lui Stalin, divinitate şi căcat (da, aţi citit bine), şi totul să fie extrem de logic, firesc şi deloc trivial, asta mi se pare o realizare. Câţi scriitori ar reuşi treaba asta?
Spre sfârşit, un alt fragment interesant mi se pare întâlnirea din Cambodgia la care participă Franz, care naşte o altă discuţie pe tema kitschului (despre care Sabina are , cu cateva pagini înainte, o definiţie cat se poate de nimerită : „În împărăţia kitschului domneşte dictatura inimii…Kitschul dă naştere pe loc la două lacrimi ale înduioşării: ce frumos e să vezi nişte copii alergând pe iarbă!
A doua lacrimă spune: ce frumos e să te înduioşezi o dată cu întreaga omenire, la vederea unor copii alergând pe iarbă!
Abia a doua lacrimă are darul să facă din kitsch adevăratul kitsch. Înfrăţirea tuturor oamenilor pe această lume nu va putea fi întemeiată decât pe kitsch.”

Ce mi-a adus în plus această a doua lectură faţă de prima de acum….4 ani? Mi-a confirmat faptul că Milan Kundera merită citit, nu atât ca lectură de paradă (la un moment dat ţin minte că era la modă să fi citit, de exemplu „Viaţa e în altă parte”, aşa cum e la modă tricoul cu Che Guevara sau anticomunismul de formă, fără nici un fel de cunoştinţă asupra problemei faţă de care eşti anti.) cât pentru viziunea absolut insolită asupra dragostei şi oamenilor în general. Pentru asta îl apropii de Marquez, sunt singurii unde am întâlnit percepţia asta minunată asupra dragostei.

 

“Paradise after the corner” by M.V.Llosa

… or what to read when you’re feeling a bit scandalous and too utopic. “Where could Paradise be found? In an egalitarian society which has to be built first or in an effort to return to the values of the primitive world?”

Two conceptions on life seen through the looking -glass  of sexuality: Flora Tristan , the gradmother of Paul Gauguin, a 19th century activist for the rights of women and workers , and the French painter, her grandson, who discovers his primitive roots in Tahiti.

If you enjoyed the Lituma series and ”Aunt Julia..” , you are bound

to like this one.

Quote: “Is Paradise here?” “No ,miss, it’s after the corner.”